Pe 10 martie 2020, motanul dEUS – precum formația –, a plecat dintre noi. În cazul lui se poate aplica legenda cu cele nouă vieți pisicești, întrucât a fentat de multe ori moartea. A căzut de două ori de la etaj, de două ori a avut blocaj uretral, iar cât a suferit de cancer am fost convinși în repetate rânduri că urma să moară atunci, ca mai apoi să revină în forță, de fiecare dată lihnit și cu poftă de viață, cum a fost mereu. La un an de la decesul lui, am găsit un pui de pisică gri la baza unui copac. Avea fractură de bazin. „O fi dEUS!”, a exclamat atunci soțul meu, care nu crede în reîncarnări. După operația pentru remedierea fracturii, am observat că blănița pisicii avea din naștere o zonă mai închisă la culoare, în același loc în care avusese dEUS tumora. I-am pus numele Grips. De la formația Death Grips. A fost dragoste la primul acord sonor al glasului ei.

Era 7 dimineața când mă îndreptam spre Buncăr, o cazare din Vama Veche nimerită unor adolescenți ca mine. Deja nu mai aveam loc în nicio cameră din cele ocupate la supra-capacitate de grupul meu, așa că am intrat în altă cameră și m-am întins lângă ei doi. Atunci s-a îndrăgostit el de mine. Eu de el mai târziu, când mă mângâia pe mână noaptea în Web, un club mișto pe vremea aia. Stârnea un interes ciudat și intens în mine, dar nu știam cum să fiu cu el – atenția lui ba îmi dădea aer, ba mă sufoca. Până la urmă n-a mai fost el cu mine, ci cu altă fată care nu știu când a apărut, că nici n-am apucat să ne îndrăgostim de-a binelea unul de altul. Cam ca marea din Vama Veche, încă nu-mi dau seama dacă gustul lăsat e dulce sau sărat.

A început să caute masca. S-a aplecat și a luat la rând buzunarele genții. Probabil a căzut, a zis. Era furioasă. „Așa fac mereu.” „Nu sunt atentă.” „Fraieră.” Eram cu mama la Paris în pandemie, în prima noastră călătorie în altă țară; eu 31 de ani, ea 64. Până atunci mă răstisem la ea din nimicuri: să nu mă mai pună să fac poze în locul ei, să nu mă întrerupă, să nu mănânce sandvișuri în cameră în loc să mergem să bem cafeaua la terasă. Ea îmi spunea ce fericită e că suntem împreună. Espresso-ul de la colț, cel mai bun pe care l-a băut vreodată. Acum, când o auzeam certându-se, m-am oprit. Mi-am dat seama că o știam prea bine, că locuia în mine. Abia atunci m-am înmuiat. I-am zis că e OK, că nu e capătul lumii. Am mers la farmacie, am luat două măști, i le-am dat și am urcat în metrou. Nu știu dacă m-a mai rugat apoi să fac poze, dar i-am făcut eu cât de multe am putut.

Avusese câini toată viața și ura pisicile; clasic – că era el însuși una. Venea la mângâiat când voia, mai stătea și din complezență, da’ de cele mai multe ori se scărpina până-i ieșeau toate mângâierile din piele. „Pleacă cu mânuțele alea, zici că ai pene în loc de degete", spunea. Ca pe orice neiubitor de pisici, ele îl adorau. Una alb-negru i s-a încolăcit de încheietură, și-a dat urechile pe spate și a început să-l spele pe mână. „Eu am mai văzut pisici, bă, da’ asta urâtă e, mă”, zice și o ține de gât, cum fac mamele cu puii. Una e ce i se citește în ochi, alta, ce-i iese pe gura. Cam ca în relația noastră, în care el a putut orice – inclusiv să spună c-o să-și reseteze creierul, ȚAC PAC, să nu sufere când devine greu. N-am apucat să-l văd cu o pisică neagră tuci în brațe, dar mi-am imaginat asta în zeci de seri. Ea ținea lăbuța pe clavicula lui, el o apăsa ritmic pe pernuțe. Cam așa arată brieful meu acum, de când mă plimb zilnic pe siteurile de adopție.

Nu voi uita niciodată plânsul tău când ai plecat prima oară de lângă mine. Deși toți spuneau să mă bucur de urlet, pentru că asta înseamnă că plămânii tăi pompează aer cum trebuie. Plânsul și roțile căruciorului cu care erai dusă parcă în altă lume sunt cea mai sonoră amintire pe care o am din seara în care te-am adus pe lume. E ca și cum aș fi gustat din memoria amară a abandonului, dar nu puteam înțelege dacă eu am abandonat sau fusesem abandonată. Deși cu doar o zi în urmă te purtam cu o mândrie apăsătoare, care mă făcea să mă simt cea mai impunătoare ființă de pe pământ, deși aveam doar 1,60 metri. Asta era legătura de iubire care se formase în corpul meu; și care apoi s-a transformat în mii și mii de bucățele de viață, de greșeli, de râsete, de iubire din felul acela în care, atunci când te uiți la o ființă, o vezi doar pe ea și nimic din proiecțiile minții tale.

Magnetul cu stadion lipit pe frigider, cana de cafea de pe bufet, hanoracul roșu din dulap. Finala pe care au câștigat-o de ziua mea, titlul din pandemie, meciurile văzute pe telefon în parc, în metrou, în baruri. Lacrimile de la anunțul plecării antrenorului. Să iubești o echipă de fotbal nu e ceva rațional, nici ușor de explicat. Te uiți cu un vârtej în stomac la niște oameni pe care n-o să-i cunoști niciodată și, timp de 90 de minute, dacă pierd sau câștigă devine cel mai important lucru din Univers. Dar asta e frumusețea, că iubirea asta nu trebuie explicată. Nu se învață. Nu cere nimic în schimb. Dar e mereu acolo, să te învețe să te bucuri necondiționat, să accepți înfrângerile care nu pot fi evitate, să te ajute să crezi în lucruri imposibile.

O pisi un pic mai mare de-o palmă, colorată în frac regulamentar, bâjbâia dezorientată pe parchetul meu. O găsisesem pe Facebook, de adoptat. Nu vedea mai deloc, după ce-a stat mult în stradă, în frigul iernii abia trecute. O luam la piept și o duceam să adulmece aer proaspăt, să asculte ciripelile primăverii de la fereastră. I-ar fi plăcut s-o țin doar în brațe. Veterinarul mi-a spus să n-o mai chinui cu pumnul de pastile pe care-l primise în alte părți. E bolnavă, organele îi cedează rând pe rând, miaună de durere și doar un tratament de mii de euro ar putea să o salveze. „Recomandăm eutanasiere”, am auzit; „recomandăm incinerare” și parcă mi-a spart cineva o piatră-n cap. I-am cerut iertare în fiecare zi că am doar timpul ăsta s-o iubesc, că nu sunt bogată, că trebuie s-o trimit în altă lume. Mi-am anulat ieșiri, am răsfățat-o cu lapte, ton și plimbări prin casă. În speranța că o să ne vindecăm una pe alta, o botezasem Bio.